Auzim adesea femei care se plang ca relatia lor (uneori chiar si de-o viata!) a ajuns insuportabila: sicane, reprosuri, absenteism, in unele cazuri violenta verbala sau fizica... dar, tot ele afirma ca nu pot renunta la relatia respectiva din diverse motive: „il iubesc si nu pot renunta la el” , “a facut totul pt a ma convinge sa continui cu el, iar eu am acceptat, nici in ziua de azi nu stiu de ce, probabil de frica de singuratate”.. “Ce ma doare in aceasta relatie ? Lipsa unei perspective, lipsa oricaror planuri de viitor comun”....” il iubesc f mult si fiecare zi fara vreun telefon macar de la el este f greu de suportat. Nu am puterea sa ma despart de el sau poate ma inspaimanta gandul de a nu ramane singura, de a nu mai gasi pe altcineva sau gandul ca voi gasi, dar nu voi mai putea sa iubesc pe altcineva, pt ca ma simt secatuita, golita interior. Si frica de suferinta atat de vie. Si teama ca as da cu piciorul la ceva ce ar putea fi frumos, si ca sunt aproape totusi de a merge mai departe in aceasta relatie si ca doar putina rabdare de as mai avea…”; ca exista 1, 2, 3...copii de crescut care au nevoie de tatal lor, ca n-au unde sa se duca, ca toti barbatii sunt la fel...si cate alte motive si scuze de a se lasa captive intr-o relatie care, poate, este demult de domeniul trecutului dar se incapataneaza sa vada acest lucru..
Ma gandesc la cuvintele apostolului Pavel.. “dragostea indelung rabda.. toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda” si la ecoul acestora in spusele unui filosof al zilelor noastre “wanting, needing, waiting/for you to justify my love/hoping, praying/for you to justify my love” (Madonna).. si cuvantul cheie aici este “speranta” (nadejde, rabdare.. in spusele apostolului).. speranta ca intr-o buna zi lucrurile vor fi “bine”.. ca El va cobori din inaltul cerului si va imparti dreptate si viata vesnica.. sau ca el isi va da seama si va divorta.. ca viata va lua un alt curs.. ca toata aceasta suferinta va capata un sens si va fi rasplatita de sapte ori cate sapte.
In Artificial Intelligence, un film pe care il recomand tuturor celor care isi pun viata pe hold pentru a spera, personajul-copil spera ca isi va regasi mama si ca dragostea lor va justifica renuntarea la alte relatii si chiar la propriul sine “Why do you want to leave me? Why? I’m sorry I’m not real. If you let me, I’ll be so real for you!“.. si, in film, peste mii de ani, cu ajutorul tehnologiei extraterestre.. mama apare, chiar si numai pentru o zi.. raiul prinde forma.. cuvintele asteptate sunt rostite.. “I do love you, you know.. I have always loved you!“.. acesta este, insa, un film.. in viata reala oamenii stiu ca extraterestrii nu vor veni sa le implineasca speranta ca mama sau tata se vor intoarce.. asa ca, uneori, gasim alte persoane.. si incepem sa jucam “the wanting, needing, waiting game” cu ei..
Nu despre dragostea copilului pentru mama este vorba in A.I. ci despre faptul ca mama nu-si iubeste copilul..
Intrebarea nu este “de ce nu ma iubeste?“, ci “de ce iubesc sa sufar?“..
Nu despre suferinta in iubirea pentru un barbat este vorba in mesajele de mai sus.. ci despre faptul ca barbatul nu iubeste femeia care ajunge sa-si permita sa traiasca in suferinta si sa iubeasca suferinta peste care sunt asezate comprese cu speranta..
Pentru suferinta exista leac.. orice durere are un sfarsit si o vindecare.. insa cu speranta, nimeni nu poate lupta.. pansamentul este mai greu de inlaturat si cauzeaza mai multe probleme decat rana insasi.. ca in cutia Pandorei, toate relele zboara, doar Speranta ramane.. oamenii spera in ceva si nimeni nu poate spune ca nu va fi asa.. doar ca realitatea este aceeasi pentru toti.. si toti imbatranim.. toti murim intr-o zi.. chiar daca uneori ne este mai usor sa uitam aceste lucruri….
